1. Cercetătorii au ajuns la concluzia că primul râset apare pe la vârsta de 3 ½ – 4 luni, adică cu mult înainte de a şti să vorbim. Asemenea plânsului, râsul este o formă preverbală de interacţiune între copil şi mama sau îngrijitorul lui.
2. La vârsta de 5 şi 6 ani se observă cele mai exuberante râsete. Greşelile de pronunţie sau de gramatică, micile erori de logică sau chiar fugărirea prin casă pot provoca episoade de râs pe care aceleaşi evenimente nu le vor genera la pre-adolescenţi şi adolescenţi.
3. Aflaţi la vârsta incertitudinii, adolescenţii sunt mai dispuşi să râdă la glume marcate de note agresive sau sexuale sau care fac referire la figuri autoritare. Unii psihologi consideră acest tip de manifestare ca o încercare de câştigare şi menţinere a controlului. Spre exemplu, un adolescent care, în mijlocul unui grup de prieteni, râde la o glumă despre avort poate încerca prin această detaşare să mascheze, faţă de ceilalţi sau faţă de el însuşi, lipsa unei poziţii hotărâte vizavi de acest subiect.
4. În medie, un adult râde de 17 ori pe zi sau aproximativ şase minute zilnic. În schimb, un copil râde de 300 până la 400 de ori pe zi.
5. Oamenii râd atunci când se simt în siguranţă, când se simt confortabil în prezenţa altuia, când sunt deschişi şi liberi în exprimare. De aceea, antropologul Mahadev Apte evidenţiază rolul de conector social pe care îl joacă râsul în relaţiile dintre oameni. El spune că râsul este contagios pentru că, apărut în cadrul unei legături sociale, tinde să solidifice legătura respectivă.
6. Râsul poate fi un instrument prin care indivizii se asigură că nu sunt excluşi dintr-un grup social. Această teorie este susţinută şi de rezultatele unor studii care arată că indivizii cu o poziţie socială dominantă (şeful, capul familiei, liderul grupului) folosesc mai mult umorul decât indivizii subordonaţi.
7. Robert Provine spunea că ne folosim de râs pentru a schimba comportamentul celorlalţi. Spre exemplu, într-o situaţie jenantă sau în care ne simţim ameninţaţi, râsul poate servi ca gest de conciliere sau ca modalitate de a combate mânia celuilalt. Dacă persoana faţă de care ne simţim ameninţaţi râde cu noi, riscul unei confruntări între noi şi acea persoană scade considerabil.
8. Unii oameni de ştiinţă sunt de părere că râsul provocat de gâdilat este un reflex înnăscut. Dacă acest lucru este adevărat, teoretic ar trebui să putem să ne gâdilăm şi singuri. Cu toate acestea, nu putem, nici măcar dacă ne gâdilăm în acelaşi loc şi în acelaşi mod care ne-ar provoca un hohot de râs dacă ne-ar gâdila altcineva. Deşi informaţia transmisă către creier este aceeaşi în ambele cazuri, se pare că gâdilatul nu se produce decât atunci când creierul este în tensiune sau luat prin surprindere, stări care lipsesc atunci când un om se gâdilă singur. Modul în care creierul uman foloseşte informaţiile acestea despre tensiune şi surpriză este încă un mister pentru cercetători.
9. Contrar psihologilor care spun că râsul este un comportament învăţat, Steve Wilson, psiholog american cunoscut pentru promovarea terapiilor prin râs, consideră că omul ştie să râdă încă de când se naşte. El aduce drept argument observaţia că şi oamenii orbi sau surzi din naştere râd, iar copiii râd la scurtă vreme după naştere.
10. Deşi cei mai mulţi dintre noi cred că scopul ultim al râsului este să-i laşi pe ceilalţi să ştie că tu consideri ceva amuzant, potrivit unul articol publicat în Quarterly Review of Biology, este foarte posibil ca funcţia primară a râsului să nu fie exprimarea sinelui. În schimb, scopul râsului ar fi acela de a stârni în ceilalţi sentimente pozitive.
Mail
Facebook
